Încă refuz să cred. În memorie îi aud vocea puternică, bas-baritonală.
Nu puteai să nu îl iubești. Chiar și atunci când era aspru cu tine. Cred că de fapt franchețea asta, de care avem azi cu toții mare nevoie, chiar dacă nu știm sau nu vrem sa acceptăm, m-a făcut să prind drag de acest om, aproape imediat după ce ne-am cunoscut, culmea, desi eram amândoi timișoreni, la București, in apartamentul unei cunostinte comune…
„- Am auzit ca poti sa canti.”
„Da.” Spun eu. „
– Nu te cred.” zice el.
Nu stiu cum de am reusit, dar mi-am făcut mult curaj, atat de mult incat l-a surprins pe el și m-a șocat pe mine. Am răspuns ca un copil de grădiniță:
„-Faci pariu?” Asa a fost primul nostru dialog.
În timp ce scriu, vizualizez momentul. Il retraiesc de parca a fost ieri. Il tin bine minte. De fapt tin minte toate conversațiile ce le-am avut. Nu am cum sa le uit. Avea un fel de a spune lucrurile clar si fara multe cuvinte. Sintetiza totul într-o fraza scurta. Si putea face asta fara efort. Lângă el te simțeai mereu student. Învățăcel. A doua zi seara a sunat și a ținut să mă felicite pentru prima mea prestatie publica in București. El era la Constanta, unde Cargo avuseseră concert. Nu a folosit cuvinte multe dar simțeam sinceritatea si o căldură in voce. Cu asta m-a cucerit pe viață. Definitiv și irevocabil.
Îl admiram și respectam dinainte să il fi cunoscut. Pentru ca reușise, după ce a început într-o epocă în care a fi diferit era pedepsit, iar apoi într-o epocă în care oamenii au inceput sa creadă că doar dacă ai exiști. Știu că a luptat și a muncit din greu ca să reuseasca într-un mediu extrem de dur și dificil. Îmi părea indestructibil. Emana forță. Era alfa. Tot fără efort. Îmi doream să pot fi mai mult ca el, dar eu sunt prea extrovertit pentru asta. Știa să balanseze lucrurile. Știa când să vorbească și, ceva ce eu nu am învățat nici acum, la peste jumătate de secol de viață, Știa când să nu spună nimic.
Da. Era o forță. Nu doar pe scenă ci și în afara ei. Poate de aceea, chiar știindu-l in spital, nu am crezut o clipă ca nu o să ne revedem si de aceea 8 martie a venit ca o aruncare in apă cu gheata. Iubea muzica. Si oamenii care spun ce gandesc. Cred că ăsta a fost norocul meu. Am stiut ca a prins drag de mine cand a inceput sa foloseasca porecla „grasule” si, mai ales, „pelicanul”, poreclă izvorâtă din aceea imaginație bogată, creativa. Facea rapid conexiuni. Doar el mi-a fi putut spune așa fără ca să mă supăr, ba dimpotriva.
Peste toate astea, lecțiile despre muzica. Lucruri la care gândisem deloc sau prea putin. Einstein a spus odată că dacă nu știi să explici ceva unui copil de șase ani, nu știi nici tu însuți. El știa. M-a învățat cum am ajuns să avem muzica. Mi-a explicat cum au ajuns oamenii să descopere sau să inventeze muzica. Cum am ajuns să înțelegem sunetele și să traducem susurul apelor, trilurile păsărilor și foșnetul frunzelor in limba noastră, numind asta muzică. De la el si nu de la altcineva am învățat ca într-un cuvânt consoanele sunt ritmul, iar vocalele sunt melodia, dând raspuns unei întrebări ce mă frământa de multă vreme…
Mânca muzica pe paine. O respira. În jurul lui am văzut intotdeauna lucruri legate de muzica. Lângă el aveam senzatia ca știu muzică puțin sau deloc. Aveam ce învăța si dacă vorbea doar câteva minute, iar vârsta ce o port am învățat că e mult mai ușor să fi învățăcel. Acum, că stau să gândesc mai bine avea și talent pedagogic.
Stau și cercetez rândurile scrise. Nu sunt mulțumit de ele. Nu i-am.facut dreptate suficientă și nici nu știu cum sa închei. Încerc. A fost acel 8 martie. În anul 2021. Îl refuz categoric. Da. Înca refuz sa cred. În memorie ii aud vocea bas-baritonala. Nu puteai sa nu îl iubești. Nici macar atunci cand era aspru cu tine. Acum, cand văd inundația de imagini cu el pretutindeni îmi amintesc din nou.
Da. A fost un 8 martie urât în anul 2021. Ziua ce ni l-a furat pe Adi Barar. Ziua in care timpul nu a mai avut răbdare.
C.I.
