Category Archives: Povești și amintiri de la prieteni

„In seara asta vreau sa beau,Sa uit de-orice nevoi,Sa sparg paharul si sa zic :Sunt acum, aici, cu voiNu stiu cat timp mi-a mai ramas,dar vreau sa mi-l petrecCu voi care mi-ati fost alaturiLa bine si la greu…”Tablou realizat pentru prietenii de la CARGO in memoria lui Adi Barar . Am simtit sa fac acest tablou pentru ca atunci cand a plecat dintre noi, am pierdut un om cu un caracter puternic, respectuos si nu in ultimul rand un prieten. Acrilic pe pânză 50/70 cm -05-2021#AdiBarar#AdrianBarar#costiazoitei#costitattoo

Încă refuz să cred. În memorie îi aud vocea puternică, bas-baritonală.

Nu puteai să nu îl iubești. Chiar și atunci când era aspru cu tine. Cred că de fapt franchețea asta, de care avem azi cu toții mare nevoie, chiar dacă nu știm sau nu vrem sa acceptăm, m-a făcut să prind drag de acest om, aproape imediat după ce ne-am cunoscut, culmea, desi eram amândoi timișoreni, la București, in apartamentul unei cunostinte comune…

„- Am auzit ca poti sa canti.”

„Da.” Spun eu. „

– Nu te cred.” zice el.

Nu stiu cum de am reusit, dar mi-am făcut mult curaj, atat de mult incat l-a surprins pe el și m-a șocat pe mine. Am răspuns ca un copil de grădiniță:

„-Faci pariu?” Asa a fost primul nostru dialog.

În timp ce scriu, vizualizez momentul. Il retraiesc de parca a fost ieri. Il tin bine minte. De fapt tin minte toate conversațiile ce le-am avut. Nu am cum sa le uit. Avea un fel de a spune lucrurile clar si fara multe cuvinte. Sintetiza totul într-o fraza scurta. Si putea face asta fara efort. Lângă el te simțeai mereu student. Învățăcel. A doua zi seara a sunat și a ținut să mă felicite pentru prima mea prestatie publica in București. El era la Constanta, unde Cargo avuseseră concert. Nu a folosit cuvinte multe dar simțeam sinceritatea si o căldură in voce. Cu asta m-a cucerit pe viață. Definitiv și irevocabil.

Îl admiram și respectam dinainte să il fi cunoscut. Pentru ca reușise, după ce a început într-o epocă în care a fi diferit era pedepsit, iar apoi într-o epocă în care oamenii au inceput sa creadă că doar dacă ai exiști. Știu că a luptat și a muncit din greu ca să reuseasca într-un mediu extrem de dur și dificil. Îmi părea indestructibil. Emana forță. Era alfa. Tot fără efort. Îmi doream să pot fi mai mult ca el, dar eu sunt prea extrovertit pentru asta. Știa să balanseze lucrurile. Știa când să vorbească și, ceva ce eu nu am învățat nici acum, la peste jumătate de secol de viață, Știa când să nu spună nimic.

Da. Era o forță. Nu doar pe scenă ci și în afara ei. Poate de aceea, chiar știindu-l in spital, nu am crezut o clipă ca nu o să ne revedem si de aceea 8 martie a venit ca o aruncare in apă cu gheata. Iubea muzica. Si oamenii care spun ce gandesc. Cred că ăsta a fost norocul meu. Am stiut ca a prins drag de mine cand a inceput sa foloseasca porecla „grasule” si, mai ales, „pelicanul”, poreclă izvorâtă din aceea imaginație bogată, creativa. Facea rapid conexiuni. Doar el mi-a fi putut spune așa fără ca să mă supăr, ba dimpotriva.

Peste toate astea, lecțiile despre muzica. Lucruri la care gândisem deloc sau prea putin. Einstein a spus odată că dacă nu știi să explici ceva unui copil de șase ani, nu știi nici tu însuți. El știa. M-a învățat cum am ajuns să avem muzica. Mi-a explicat cum au ajuns oamenii să descopere sau să inventeze muzica. Cum am ajuns să înțelegem sunetele și să traducem susurul apelor, trilurile păsărilor și foșnetul frunzelor in limba noastră, numind asta muzică. De la el si nu de la altcineva am învățat ca într-un cuvânt consoanele sunt ritmul, iar vocalele sunt melodia, dând raspuns unei întrebări ce mă frământa de multă vreme…

Mânca muzica pe paine. O respira. În jurul lui am văzut intotdeauna lucruri legate de muzica. Lângă el aveam senzatia ca știu muzică puțin sau deloc. Aveam ce învăța si dacă vorbea doar câteva minute, iar vârsta ce o port am învățat că e mult mai ușor să fi învățăcel. Acum, că stau să gândesc mai bine avea și talent pedagogic.

Stau și cercetez rândurile scrise. Nu sunt mulțumit de ele. Nu i-am.facut dreptate suficientă și nici nu știu cum sa închei. Încerc. A fost acel 8 martie. În anul 2021. Îl refuz categoric. Da. Înca refuz sa cred. În memorie ii aud vocea bas-baritonala. Nu puteai sa nu îl iubești. Nici macar atunci cand era aspru cu tine. Acum, cand văd inundația de imagini cu el pretutindeni îmi amintesc din nou.

Da. A fost un 8 martie urât în anul 2021. Ziua ce ni l-a furat pe Adi Barar. Ziua in care timpul nu a mai avut răbdare.

C.I.

Au trecut deja 40 de zile… Inca nu realizez ca nu mai este…

De mica eram obisnuita sa fie plecat prin turneu ajungand acasa cateva zile pe saptamana sau la 2 saptamani. Il tot astept si acum, si mi-e greu sa cred ca nu o sa mai vina.

La slujba, preotul spunea ca viata este energie si lumina, si ca el e inca aici prin noi. Noi toti cei care am facut parte din viata lui ii ducem mai departe energia si lumina prin tot ceea ce facem.

El e acum in loc luminat, in loc de verdeata, in loc de odihna… asa cum ii placea sa fie si gradina noastra. Locul care va pastra mereu energia si lumina lui.

Am scris aceste randuri de zeci de ori si tot de atatea ori le-am sters. Nu ma pricep la cuvinte…Niciodata nu m-am priceput.M-am exprimat mai bine prin imagini daca am avut ceva de spus.
A trecut mai bine de o luna de cand a plecat Adi. Inca imi rasuna in cap vocea care m-a anuntat. Atunci a plecat si o parte din sufletul meu.
Ascultam CARGO de ani multi, ca orice om caruia ii place rock-ul.Eram la concerte in “prima linie” lipita de gard intotdeauna.Undeva prin 2014 m-a prins microbul fotografiei. Faceam poze de mult timp dar nu ma gandisem sa imi dezvolt aceasta pasiune.Din lipsa de timp sau din comoditate…nu stiu…si nici nu are importanta.Cel care care m-a incurajat si ajutat deopotriva a fost fotograful de la Hard Rock Café.Intr-o zi mi-a spus “deseara sa iti iei aparatul cu tine”…era prin 2015.Mergeam la un concert CARGO…eu cu colegii de serviciu , el cu treaba. Am stat toata seara dupa el sa vad ce si cum face.
Asa a inceput povestea mea frumoasa. In septembrie 2016 am facut primele fotografii bune tot la HRC, la un concert CARGO.Le-am pus pe fb. Adi a luat o poza si a pus-o in pagina lui de fb.Atunci mi-a mai crescut o inima.
A urmat concertul din noiembrie din H. Am inchiriat un obiectiv serios , si m-am straduit sa dau tot ce era mai bun din mine.
Am pus pozele in pagina de fb. Adi a luat doua poze si le-a pus pe pagina CARGO….
La cateva zile m-a rugat sa iau legatura cu Cosmin si sa ii trimit pozele la o rezolutie cat mai buna deoarece vrea sa aleaga cateva sa le puna pe coperta vinyl-ului. Am crezut ca e o gluma….Eu… no name…pe coperta vinyl-ului CARGO. Mi-a zis ca trebuie sa imi dau acordul pentru ca sa foloseasca pozele….I-as fi dat laptop-ul cu tot cu poze, nu doar acordul.
Asa a inceput totul….au urmat 4 ani frumosi, unii dintre cei mai frumosi ani din viata mea, in care am fotografiat zeci de concerte.
Am mers cu CARGO in zeci de locuri, am patruns in “maruntaiele” trupei. Am vazut cata munca este in spatele organizarii fiecarui concert, fie ca era unul mic fie ca era unul maret asa cum a fost CARGO33.
ADI…ADI era o forta…. mana de fier nevazuta dar tot timpul prezenta. Avea o personalitate coplesitoare. Am vazut in Adi perfectiunea….Totul era pus la punct in cele mai mici amanunte.
La scena totul trebuia sa mearga ceas.Si-a respectat publicul de aceea acesta l-a iubit asa de mult.Era exigent.Fie ca vorbim despre tinuta de scena, fie ca vorbim despre actul artistic in sine.Si cu mine era la fel.
De fiecare data il intrebam cum sunt pozele. Daca ii placeau imi raspundea simplu”sunt spectacol”, daca nu erau imi zicea “nu asa de bine”. Atat…
M-a incurajat, mi-a intins o mana si mi-a dat un tel.
Pe cat de mare ii era statura, pe atat de mare ii era sufletul. Cei care l-au cunoscut indeaproape sunt convinsa ca stiu asta. Adi era un suflet de copil intr-un om mare.
Inca nu pot sa imi imaginez scena fara Adi in stanga.Mai avea multe de spus, avea proiecte faine.Mi-e greu sa vorbesc despre el la trecut.
Am vorbit ultima oara la telefon pe 22 februarie la 21.59. De atunci privesc in gol la telefonul care nu mai suna.
Candva ne vom intalni dincolo….daca acest dincolo exista.

• 

• 

Nu exista moment mai frumos pentru un fan decat cel in care reuseste si pentru cateva clipe sa cunoasca oamenii pe care ii admira . Prima data l-am cunoscut pe Adi Barar in 2014 , la finalul concertului de la Arenele Romane de pe 31 octombrie. Nu sunt suficiente cuvinte sa descriu emotiile traite in acea seară de unde am reusit sa „fur” o poza si un autograf, atat de la Adi dar si de la restul băietilor. De atunci, au trecut sute de concerte, sute de amintiri frumoase,in care fetele straine la inceput au devenit prieteni, care ne-au unit de atatea ori si in care mii de inimi au batut impreuna pe acelasi ritm….un ritm de chitară electrică care acum cantă pentru ingeri. Este greu de imaginat o lume in care in stanga scenei Adi nu va mai fi, dar el va ramane mereu aproape de noi ,in gand si in suflet! Dumnezeu sa il odihneasca in pace!

• 

•