Category Archives: Povești și amintiri de la prieteni

La 17 ani mergeam la tata să îi cer bani și o hârtie semnată cum că mă lasă să îmi fac un tatuaj. Era primul meu tatuaj, nici el nu avea încă tatuaje așa că nu era foarte convins că ar vrea să mă susțină în treaba asta. Până la urmă am primit ce mi-am dorit.

Primul tatuaj a fost un semn chinezesc care însemna curaj. De atunci l-am mai batut de 2 ori, și nu, nu l-am acoperit.

La al doilea tatuaj ne-am dus împreună la Mahu că și el ar fi vrut să își facă portretul meu pe mână. Avea deja vreo 2 mai mari pe brațe, dar așa cum se zice, când ai început nu te mai oprești. Eu am vrut sa îmi scriu pe coloană Carpe Diem. Da, banal, sec, nici designul nu a fost foarte inspirat pe atunci, dar l-a scris el de mână pe o hârtie pe genunchi. Când a fost gata a zis, vreau și eu. Și-a făcut și el exact același tatuaj, exact în același loc ca și mine. Așa spontan, neplanificat, și cumva foarte natural, un gest pe care îl voi ține minte toată viața.

Câtiva ani mai târziu mi-a făcut un alt tatuaj care înseamnă foarte mult pentru mine. Pe umărul drept mi-am tatuat semnăturile părinților mei, legate între ele. Practic și eu și noi toți suntem semnăturile părinților noștri. La ei vedem cum trebuie să trăim, să muncim, să luăm decizii, să fim oameni, să ne croim drumul prin lume.

Tata mi-a insuflat ambiția, încăpățănarea și iubirea pentru frumos. M-a învățat să lupt pentru ce vreau și să cred în ceea ce fac. Mi-a arătat că totul se poate realiza cu un plan bun și foarte multă muncă. Că disciplina este obligatorie pentru a avea succes și că trebuie să fi un om de cuvânt în orice faci.

Și legat de modă mereu îmi spunea: Nu contează ce porți pe tine, ci cum te porți pe tine. Cum îți porți carnea, atitudinea și siguranța pe care o emani.

N-am crezut niciodată ca imi va fi atat de greu sa scriu o poveste. Nu orice poveste. Ci una despre omul care ne-a schimbat traiectoria tuturor celor care am avut norocul sa îl întâlnim.

O sa imi fie dor de toate sfaturile date cu vocea aceea cântărită. De discuțiile despre orice. Dar acum când ma gândesc plâng și rad in același timp.
Acum imi aduc aminte de toate momentele de după concerte. Când lumea statea și râdea. Se râdea și se povestea. Pe la 3 dimineața se gasea cineva sa zica:
– Mai știi când am fost la (Timișoara) și ( Marius) a venit cu o sticla de vin?
Adi se uita așa și zicea:
– Marius? Pai hai sa vedem ce face!
Punea mâna pe telefon și suna.
– Ce faci, Marius? Dormeai?
Dupa asta urma o poveste interminabila si foarte haioasa la telefon. Radeam si noi radeau si ei.
Povestea asta s-a repetat de multe ori. ( am scris Timsoara si Marius dar au fost multe orase si multe persoane). Ca un facut niciunul dintre cei apelati nu s-a suparat. Ba din contra.

Si acum cand mai intaziem la povesti a ramas vorba: hai sa sunam si noi cum facea Barar!

Povestea mea de dragoste cu rockul începe undeva în adolescența timpurie, când l-am descoperit pe unicul și inegalabilul Elvis Presley, în urma nesfârșitelor polemici de la orele de religie din gimnaziu.

Versatilitatea stilurilor abordate și combinația unică de forță și căldură m-au convins că aveam de-a face cu un artist cu adevărat mare. De-a lungul anilor, paleta muzicală mi s-a îmbogățit considerabil, cu nume precum Guns N’Roses, Scorpions, Metallica, Alice Cooper, Black Sabbath/Ozzy Osbourne, și-așa mai departe. Monștrii sacri ai rockului și heavy-metalului mi-au ușurat îmbrățișarea dizabilității cu care sunt născut, făcând dintr-un tip cu alură de tocilar stângaci și împiedicat un optimist convins, care-și exprimă bucuria și pofta de viață pe ritmuri de chitară, bas și tobe, total dezlănțuit.

De „Cargo” mă leagă una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le poate avea un rocker, cu-atât mai mult unul ușor damblagit și copilăros ca mine. La invitația unui grup de prieteni, am luat parte, în martie, acum câțiva ani, la primul concert al emblematicei trupe timișorene. Am trăit experiența din plin, am vibrat odată cu fiecare acord, m-am simțit de parcă aș fi fost în vârful lumii.

Și vreți să știți de ce? În trei cuvinte: domnul Adi Bărar. Observându-mi mersul de țestoasă bahică și încercările de-a vedea și auzi cât mai bine posibil trupa, chitaristul pe care nu am să-l uit câte zile-mi va dărui de azi înainte Cel de Sus, a făcut semn prietenilor mei că mă pot aduce cât de aproape se poate de scenă . Și-așa a ajuns un monument de stângăcie ca subsemnatul să aibă un contact cât se poate de direct cu energia pozitivă colosală a unei trupe rock autentice, pline de suflet și de energie pozitivă, care-și merită deplin, pentru zece veșnicii, dacă se poate, renumele de cea mai iubită trupă rock din România.

Să vă mai spun cum se simte „Aproape de voi”, piesa pe care ori de câte ori o aud live, îmi dezlănțuie potopul de lacrimi de recunoștință pentru prietenii mei, când o asculți literalmente față-n față cu trupa? E de povestit nepoților!

Concertul acela, și mai ales gestul MARE al domnului Adi Bărar, mi-au confirmat dincolo de orice urmă de îndoială puterea muzicii de-a aduna laolaltă oameni cu suflet mare, care-și unesc simțirile și le trimit spre Veșnicie. Și pentru asta, eu promit cu fiecare fibră a ființei mele și cu fiecare bătaie a inimii care-mi este îngăduită de-acum înainte, că mândria mea de-a fi rocker nu se va stinge niciodată.

Fie-vă amintirea binecuvântată Astăzi și Mâine și-n miezul Veșniciei, domnule Bărar! Plecând fruntea și înălțând inima în rugă, un tânăr rocker vizibil diferit vă mulțumește din tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea pentru tot ce-ați dăruit orașului și lumii!

„Și când de drum vom obosi/Fi-vom departe/Iubirea-n Tine-o vom găsi/Și-om adormi!”